Nu iar, din nou...

Tablouri pierdute pe străzile micului Paris. Femei de o eleganţă desăvîrşită lăsându-se cucerite de bărbaţii pe ale căror carţi de vizită stă cusut titlul de gentleman. Parfum de epocă alunecă pe străzile pavate si înşelătoare ale Bucureştiului apus.
Protipendada semi-franţuzită circulă nonşalant, fredonând bonjour-uri ici-colo.
Fustele până la genunchi, în culori vesele , şi de o formă conică, lasă la vedere atât cât trebuie. Genunchii fetelor iţi fac cu ochiul obraznic pe sub banda în dungi sau din catifea a fustei, iar şoldurile lunecă lasciv, creeându-ţi în faţa ochilor un adevărat scenariu satirico-erotic.
Gloria este blondă cu bucle uşor răzvratite in vârful părului lung şi ars de soare. Când trece pe stradă , se imbracă în straie de magnet. Privirile ascuţite şi agere precum cele ale unui ac, ale barbaţilor işi caută loc pe corpul ei.
Celelalte fete o apostrofează răutacios. Că doar e de cand lumea să critici mai degrabă decât sa inţelegi. Probabil te intrebi ce e de inţeles aici? Păi, frumuseţea este efemeră, prin urmare trebuie surprinsă si inţeleasă la timp, până nu e prea târziu. Ochii trebuie şi ei hraniţi cu frumos ca toată materia, de altfel. Astfel că îi putem inţelege perfect pe bărbaţii clocotind, care işi trăgeau gulerul intr-o parte , inghiţeau în sec, şi o mâncau din priviri.
Gloria zâmbea , incuviinţând de fiecare dată si mulţumind în sinea ei fiecărui bărbat, pentru fiecare compliment împărtaşit din priviri.
“ Ionuţ- brutarul: hmm,m-a sărutat doar pe buze, dar are mâini frumoase şi glas pătrunzător…poate mai scot o intâlnire.
Dom’ George: 35 de ani , văduv, veşnic “moale” şi la propriu şi la figurat. Nici gând!
Andrei: prea mic, că altfel…
Şi…Lari: ei bine mi-e şi teama să mă gândesc la el, e capabil să-mi sustragă vreun gând necugetat si să mi-l lipească pe buze, topindu-l intr-un sarut.Plus e prea obraznic, nu m-aş uita la el nici dacă…”
“Neaţa’ Gloria, iar te gândeai la mine?”

Eu si cu tine. Noi doua.

Colturile camerei de la mansarda erau impregnate in miros unsuros si vechi. Am cerut sa fiu putin lasata singura , chipurile pentru a analiza indeaproape daca e suficient de buna camera si merge in conformitate cu cerintele mele. Slava Cerului tanti Lidia era o femeie intelegatoare!
O data cu inchiderea clantei se inchidea si poarta mea spre realitate.
Ma gaseam in mijlocul unei camere pe care o vazusem de atatea ori , in ai carei pereti stateau atarnate glasuri de fetite, glume si particule pierdute de rasete. Un puzzle pe care l-as fi putut rezolva si cu ochii inchisi.
Mobila era schimbata , perdelele si usa pe a carei suprafata fusesera candva desenate manute de copila( pariez ca tanti Lidia nu stia asta) fusesera sterse de vreme. Anii maturasera in calea lor un vraf de fotografii, de amintiri, de secrete si de voci.
Camera semi-obscura unde candva cele doua fetite scriau , radeau de fetele caraghioase ale colegilor, unde se pregateau pentru o “zi de plaja in curte”. Oglinda era singurul martor ramas in viata , suprafata lucioasa si vesnic curata pastra siluetele celor doua copile, mutritele si lacrimile.
Tanti Lidia nu cunostea aceste amanunte , de abea daca si eu mi le puteam aminti. Debitul imaginatiei mele depasise orice limita…simteam cu maini imaginare ma trag violent inspre trecut. Atunci usa s-a deschis …si eu am murmurat:” Nu imi convine pretul. Va multumesc pentru amabilitate dar cred ca am sa mai caut. O zi buna!”

Filiala "Mihai Bravu" 110

"Superba camera! O cumpar cu tot cu mobila , imi place mai ales tapetul" imi venea sa-i strig -curios, era vorba despre un tapet care nu se demodeaza niciodata si mobila a carei infatisare tradeaza prin unicitate -.
Rafturile erau simple dar continutul impresiona si un amator. "Imbracamintea" veche mirosea paradoxal a curat si literele erau imbibate in parfum de epoca.
Cele mai noi revolutionau incaparea si intrau in constrast puternic pana si cu democratia actuala. Minti intortocheate si idei aparent deplasate, imaginatie letala ...toate intr-un legamant sacru,talentul. Te ardeau slovele si totusi voiai sa termini, cu atata patima inghiteam cuvantarile Dumnezeilor literaturii din alte vremuri.
O minunatie, o frenezie de minti luminate si nume rasunatoare acum si peste multe milenii de aici incolo. Homer, Balzac, Dante, Boccacio, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, Blaga, Calinescu si multi altii dansau in fata ochilor mei pe cotoarele roase de vremuri.
O oaza in mijlocul desertului. Spre rusinea mea uitasem insa de acest minunat loc unde gandurile se nasc de la sine , irigandu-ti constiinta.
Nu am descoperit a opta minune a lumii, vorbesc de o simpla biblioteca. Si nu a vrut vanzatoarea sa-mi vanda camera...

Alegorie

[Tin sa precizez ca "personajele" acestui "post" sunt furate de la o colega. Eu am dezvoltat ideea dupa cum mi-a placut mie. Si tin deasemenea sa mentionez ca ea nu se va supara.Sper.]


Intr-o posaca seara de sambata, posaca pentru ea extraordinar de solicitanta pt. el. De ce zic solicitanta pt. el ? deoarece era difuzat la televizor meciul dintre Punctuatia alertata vs. Cratima Bucuresti.
[V-am bagat in ceata? Bun! asta era si ideea... Dupa cum spuneam...]
Ea , virgula, se hotaraste ca cel mai bine ar fi sa-l ia de la televizor pe el, punctul, si sa ii propuna sa o scoata in oras. Zis si facut! Spre surprinderea ei punctul accepta.
Virgula isi scoase de la naftalina cea mai frumoasa rochie pe care o avea, rosie din cate imi amintesc, si si-o trage pe corpul ei perfect…arcuit! Exagerat de aranjata in opinia mea , dar se pare ca a meritat , primeste de la punct laude exagerat de…neadevarate.
Seara in oras, agitatie , lumini si virgule sexoase(vba poporului). Punctul insa persevereaza , continua sa-i spuna sotiei sale , vizibil afectata de siluetele mult prea arcuite ale celorlalte virgule-pipite, ca tot ea este cea mai frumoasa pt el. Va vand un pont? Nici el nu credea ce spune.
O data ajunsi la restaurant doamna virgula comanda sa zicem…cat sa se sature. Speriat si posomorat punctul ii paseaza stacheta chenerului paranteza , si o data ce acesta se departeaza ii explica sotiei sale ca daca nu are grija de sileuta ei va ajunge intocmai ca si chelnerul. Umflat, deschis si vesnic nesatul!
Dar sa fim seriosi ce-i mai pasa virgulei acum? Oricum seara ii fusese stricata si stia ca iubitul ei sot visa la virgulitele ce pareau ca au de gand sa se muleze dupa fiecare, sa zicem , semn de punctuatie. Ce mai conta in definitiv ce semn era? La final oricum punctul avea sa incheie , platind onorariile.
Cina a luat sfarsit, dar punctul a fost nesimtit. A lasat-o pe nevasta sa plateasca cina , aceasta cocarjindu-se mai mult decat era deja.
In drum spre casa, discutiile deviaza…spiritele se aprind. Doi tovarasi , o fosta prietena din liceu, ah Lidia acolada, si cearta e gata!
Acasa, ambii se culca osteniti. Numai ca unu-i cocosat de fantezii altul de griji. Oricum am da-o sexul tot iese din ecuatie.



[Si cand stai sa te gandesti ca nu e o alegorie sau o metafora zamislita dintr-o minte frustrata, este o realitate, cu care insa nu se confrunta semnele de punctuatie. Decat in imaginatia mea bolnava!]

Azi ma cheama Daniel!

Am convenit…ciudata zi. Uluitor de repede s-au scurs evenimentele si totusi am avut senzatia ca stau pe loc. Pana si ceasul meu a fost abandonat de consoarta sa, bateria.
L-am pus in geanta cu gandul ca ma voi prezenta cu el de urgenta la camera de garda a ceasornicariei “Nicusor” de la Teiul Doamnei :” Faceti loc! Faceti loc…avem urgenta, puls scazut , batai neregulate, clatinari de linie , il pierdem il pierdem!” –si mai imi spun unii ca nu am imaginatie-. Revenind la oile noastre si la ziua mea de pomina.
M-am urcat in 69 cu gand de pace. Iata un lucru cu adevarat imposibil! Coate in stanga si-n dreapta, plase aruncate haotic pe primul scaun rezervat si priviri lascive aruncate de baieteii cu testosteronul ridicat, totul intr-o frenezie de culori si glasuri.
Cobor la Universitate, gandidu-ma ingrijorator ca este pentru prima data cand nu voi sterge praful si amarul elevilor intarziati de pe scarile Teatrului National. Exceptional! Imi miroase a progres. Ma uit in jurul meu…parca si ungherele sunt zgribulite, atunci imi zboara privirea la termometrul cu fular ce troneaza in mijlocul intersectiei:-4 grade. “Mai bine iau metroul!”
Alta statie, alt cartier implicit alti oameni. De data asta urc si nu cobor, scarile. Afara , si mai frig si ultimele gene ale soarelui parca gripat se inchid tacticos. Efemer!
In fata Palatului Copiilor, domneste linistea. Din cand in cand atmosefera taciturna este perturbata de rasul cristalin al vreunui pusti entuziasmat. Cand merg acolo va spun sincer , ma simt ca magarul intre oi. Totusi o fac , in fond pe lumea asta nu faci doar ce-ti place.
Ma tenteaza sa merg la baie sa imi prind pentru a sasea oara parul dar renunt rapid la idee , fac stanga , ciocan timid si intru cu capul in pamant. Ma asez pe scaunul cel mai din fund , sperand sa nu fiu prea mult luata in seama-in sfarsit sperantele au devenit realitati- si ascult.
“Daniel trebuia sa stii sa faci asta, doar esti un copil destept si un viitor jurnalist de succes”
Daniel?! Parca era Cosmin!
Parca citindu-mi gandurile se intoarce spre mine trufas si-mi raspunde la intrebare: "Azi ma cheama Daniel!"
“Foarte bine eu ma numesc intocmai cum ma numeam si ieri si cum probabil ma voi numi si maine. Si tu esti un ciudat!"

Deseneaza-mi primavara

Avea cirese din lemn la ureche si buze imparguite. Cu un suras cald ce-ti incalzea inima, si te imbia sa zambesti impreuna cu ea. Parul lung si impodobit cu bucle de culoarea stejarului, ii era prins in flori de ghiocel. Raspandea un miros incredibil de placut care-ti atrofia narile si-ti ingheta simturile.
Si eu visam la aceasta naluca, desenata sub cnturul nostalgic al amintirilor mele. Stateam intinsa pe pat…imaginandu-mi povesti.
Dar, crivatul nervos si aerul rece de sfarsit de noimebrie, imi taiau suflul si odata cu el si reveria. Astfel ca, ramaneam in pat imobilizata cu mainile incolacite in jurul canii (odata fierbinte) de ciocolata, asteptand primavara pe ritmurile OCS.

Constant-diametral opus

Sunt atatea lucruri pe care mi-as dori sa le pot face sau macar sa pot duce la bun sfarsit ceea ce am inceput. De pilda, acum cateva zile vorbeam cu mama despre cat de mult mi-as dori sa reincep cursurile de pictura. Buun , discutie lunga frumoasa care din cand in cand luneca usor spre morala cu mici clatinari provocate de marirea numarului de decibeli la care mi se explica. Complet descurajata si cu ideea ca sunt o persoana relativ ratata, mi-am purtat agale picioarele in dormitor. Am stat asa putin in pat , lasand ganduri precum: ”oare pe Hagi Tudose il chema asa? Sau Ana a mesterului Manole era blonda, eu cel putin asa o vad.” sa-mi inunde capul.
Deodata a inceput sa devina sacaitor asa ca am pus mana hotarator pe cartea poleita de praf de pe birou. Si mai curajoasa ca niciodata mi-am promis sa depasesc cele 30 de pagini din “Conjuratia imbecililor”-alta incercare ratata. Din pacate actul meu temerar s-a sfarsit cu un cascat adanc si somnoros desenat in coltul gurii.
“Splendid!” am zis-o cu voce tare abandonand si aeasta tentativa. Lipsita de idei , plictisita si nervoasa. Ce zi de pomina!
Prea multe lucruri nu-mi mai ramaneau de facut. Puteam sa ma conformez uitandu-ma la televizor si imaginandu-ma in rolul principal din filmul “ 10 things I hate about you”, sau puteam deschide caietul de latina sa-mi repet pt. a suta mia oara o lectie pe care nu as intelege-o nici daca m-as reincarca in Dimitrie Cantemir.
Asa ca…m-am decis. M-am lasat imbratisata de patura rosie din lana si am adormit.
Dimineata cand m-am trezit :” Hei mama ce zici daca m-as apuca de confectionat cercei…inovator ,nu?”