Eu si cu tine. Noi doua.

Colturile camerei de la mansarda erau impregnate in miros unsuros si vechi. Am cerut sa fiu putin lasata singura , chipurile pentru a analiza indeaproape daca e suficient de buna camera si merge in conformitate cu cerintele mele. Slava Cerului tanti Lidia era o femeie intelegatoare!
O data cu inchiderea clantei se inchidea si poarta mea spre realitate.
Ma gaseam in mijlocul unei camere pe care o vazusem de atatea ori , in ai carei pereti stateau atarnate glasuri de fetite, glume si particule pierdute de rasete. Un puzzle pe care l-as fi putut rezolva si cu ochii inchisi.
Mobila era schimbata , perdelele si usa pe a carei suprafata fusesera candva desenate manute de copila( pariez ca tanti Lidia nu stia asta) fusesera sterse de vreme. Anii maturasera in calea lor un vraf de fotografii, de amintiri, de secrete si de voci.
Camera semi-obscura unde candva cele doua fetite scriau , radeau de fetele caraghioase ale colegilor, unde se pregateau pentru o “zi de plaja in curte”. Oglinda era singurul martor ramas in viata , suprafata lucioasa si vesnic curata pastra siluetele celor doua copile, mutritele si lacrimile.
Tanti Lidia nu cunostea aceste amanunte , de abea daca si eu mi le puteam aminti. Debitul imaginatiei mele depasise orice limita…simteam cu maini imaginare ma trag violent inspre trecut. Atunci usa s-a deschis …si eu am murmurat:” Nu imi convine pretul. Va multumesc pentru amabilitate dar cred ca am sa mai caut. O zi buna!”